O zi prin Canakkale

O zi prin Canakkale

304 aprecieri de la 313 cititori

Iar mă trezește pe la 6 "chemarea la rugăciune".
După ce-mi "cânta" 5 min în cap, clar că nu mai pot dormi știind că azi ajung în sfârsit la ruinele Troiei.
Deschid laptopul cu gândul să văd traseul până acolo și nici n-apuc să văd ceva când: blue screen și lights out la laptop.
WTF? Nu mai pornește! Panică...
unde mai pun filmările, pozele?

Ce fac cu laptopul?
Îl repar. Chit că sacrific o locație, cu banii ăia repar laptopul. Trebuie să și poată fi reparabil.
Dacă nu, cumpăr carduri. La kilogram.

Caut pe net reparații laptop, în engleză și, când mă uitam pe rezultate în Google Maps îmi aduc aminte că aștia de la recepție vorbesc și turca.
E tare ciudat cum panica îți limitează ideile.
Găsesc cu ajutorul lor service-ul și, după micul dejun ne repezim până acolo.
La 9 dimineața eram în fața ușii. Numai că ăia îincepeau programul de la 10.
Kitty vrea cafea de la McDonalds. Nu mă întrebați de ce...

spre McDonald's
Jale McDonalds-ul la ăștia. Toalete mici, fără "hârtie inginerică", prețuri mari la produse și un singur angajat.
Dar toaletă cu access code!
Este prima oară în viață când intru în toaleta femeilor la McDonalds.
Dar a fost pentru o cauză nobilă: să le împrumut hârtie.
Ți se dă o hârtiuță pe care sunt scrise parolele de acces. WIFI-ul nu le mergea, dar al WC-uri aveau parole.

Anyway, mă întorc la laptop service și găsesc pe unu' acolo care vorbea și engleza.
Îi explic situația și, cum era normal, dă omu' să-l pornească.
Surpriză: a pornit!
La mine în cameră, după ce-a stat oprit cât am mâncat, n-a vrut neam s-o ia din loc.
Acum cred că s-a speriat de mecanic.
Ca la dentist când subit nu te mai doare nika știind că ești următorul la rând...

Îi mai dăm câteva opriri și porniri, al dreaq laptop, mai ascultător decât m-aș fi așteptat.
Instalează omu' un program de diagnosticare și-l lasă să ruleze.
În timpul ăsta, hai afară la un ceai.
E sport național asta cu ceaiurile. Să-i vezi cum aleargă cu tăvile de tip clopot, pline cu păhăruțe de ceai.
Avea unu' în fața magazinului un scaun cu tăvița și jos la picior, kilogramul de zahăr.

Profit de ocazie să-l întreb pe om cum se trăiește în Turcia, care e salariul bun pentru a trăi lejer... prostii d'astea, din curiozitate.
Laptopul, pardon, râșnița mea este ok.
Cel mai probabil s-o fi emoționat dimineață.
Ceasul, peste ora 13.
Hai ca avem timp să vizităm Troia.
Dar, mai întâi, trebuia să casc gura în direcția unui magazin de adidași.
Mă înfing în primul magazin de pantofi. Și vânzătoarea se uită cu milă la mine.
M-am calicit la 50 de lire cât vroiau ăia pentru o pereche de turco-chinezării de adidași, pentru că nu aveam "garanția calității" și nici nu vroiam ceva extra calitativ.
Cică găsesc în bazarul mare, mai ieftin!
Îmi arată pe harta Google Maps la mine pe telefon și hai la drum, pe jos.
Care vă gândiți la taxiuri, aflați că acestea's cu surprize surprize, adică nici un taxiu nu avea prețul afișat.
Și iată cum am mers pe jos încă pe jos încă 2 km până la bazar. Printre blocuri, pe un fel de cubică de piatră denivelată.
Nu vă zic cum se auzea muzica de la petrecerea bășicilor!!

Ajungem la bazar cu google maps pe telefon. Forfotă mare!
Care vinde pește, care plăcinte... care sutiene! Ar fi fost interesant să înțeleg ce strigau în gura mare.
În rest, ca la Obor: stoluri de femei aplecate peste câte-un malder de bulendre, probabil la ofertă.



Abubași mi-am găsit până la urmă. Tipic cum fac bărbații cumpărături: văzut, probat, cumparat. Fără alte detalii.
Evident că sunt turco-chinezării, dar măcar am dat 25 de lire pe ei.
Eeee... altă viață! Parcă nu mai șchiopătam pe stânga complet, ci doar așa, maxim 30%.
Începe "lungul drum spre casă", nu filmul cu patrupedele ci, traseul pe jos, spre hotel. Doar trebuia să fac rodajul la abubași.

Ajungem în cameră și, între timp ce-mi fac un duș, Kitty adoarme îmbrăcată pe pat.
O las să doarmă invidios că nu pot adormi.
Yoc Troia antică azi.
Pe la 16 ieșim prin oraș, deh. foamea...

Kitty, arfe și figuri: aia nu arată bine, aici nu e nimeni, "ete" cum arată carnea aia... știti voi: talente de oameni c[rora nu le este foame.
În timp ce căutam o tavernă, dam de un alt bazar și, fără să-mi dau seama, mă trezesc strigând către Kitty: "nici să nu-ți treacă prin gând"!
Am găsit un loc cu o mâncare foarte gustoasă: fasole, carne cu legume și faimosul lor iaurt: 13 lire.

Kitty n-a vrut să mănânce acolo cu mine.

Și cum am ieșit de la masă, MARE PROBLEM!! Dar mare rău!
Am dat direct în aleea cu bijuterii! Aur, argint, diamante... dezmăț total!

Kitty a mea însă s-a oprit să-și ia un suc de rodii proaspăt stoarse. O cam pândea foamea dar se ținea bățoasă. Asta până i-au venit ceva mirosuri pe la nas.
Eram deja la terasele de pe faleză, evident opus locului pe unde se afla hotelul nostru, dar am stat să-și potolească și Kitty foamea. De data asta m-am uitat eu la ea cum mănâncă.

Seara se încheie cu planurile pentru a doua zi.

Dimineață, plecăm spre Troia. Este ultima noapte din acestă călătorie petrecută în Canakkale.
Ne vom opri la Izmir pentru ca Troia necesită timp pentru vizitare, fiind astfel imposibil să acoperim apoi distanța până la Pamukkale așa cum planificasem inițial.

304 aprecieri de la 313 cititori

• Distribuie: